Despre Limita, Gabriel Liiceanu - Editura Humanitas

Aceasta carte despre limita este o apologie a vagului. Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sunt omul, Dumnezeu, libertatea. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce ramane dupa traversarea unui spatiu populat cu limite. Limita il inchide mai intai pe om in spatiul precisului. Problema este cum sa parcurgem apoi treptele precisului pentru a ajunge la lucrurile vagi. Fragment din cartea "Despre limita" de Gabriel Liiceanu: "Desigur, in masura in care a primit deja hotare, omul este „de mai mai inainte", el este voraus-bestimmt, este „pre-determinat", „hotarat de mai inainte". Dar in felul acesta el nu este inca in intregime, ba chiar el este in felul acesta doar propria lui premisa, el urmand abia sa devina ceea ce va fi, cand va fi mai mult decat predeterminarea sa. Faptul ca fiinta lui este scindata, la nivelul hotarului sau, intre un „de mai inainte" si un „mai apoi", faptul ca acest „mai apoi" ii apartine si este hotarul adaugat prin hotararea sa - creeaza originalitatea fiintei lui si confera insusi faptului de a fi o originalitate in genere. Dumnezeu sau natura sau societatea au hotarat, cu libertatea lor, nelibertatea hotarelor mele; ei m-au hotarat „de dinaintea mea". Dar este randul meu apoi sa hotarasc, cu libertatea care mi-a fost hotarata, alte hotare, hotarele hotararilor mele. Hotararea este trecerea hotarului in registrul libertatii, „punerea" lui - ca expresie a constiintei voluntare si libere. La nivelul constiintei, problerna hotarului se transforma in problema a hotararii, deci a actului de a da si a pune hotare. Pentru ca este acel „lucru" care, hotarat fiind prin libertate, poate la randul lui sa hotarasca, omul este singura fiinta care iese din jocul repetitiei si care inceteaza sa reproduca, prin fiecare individ, tiparul. Caci suita hotararilor ce alcatuieste un destin este o constructie originala care asigura posibilitatea creatiei infinite, diversificand-o in chiar clipa in care ea parea ca se inchide odata cu omul. Fata de istoria vietii speciilor, unde in spatele aparentei diversitati domneste serialitatea ca monotonie infinita a tiparului, spectacolui omenirii ca istorie a destinelor produce diversitatea infinita in spatele identitatii aparente. Fiecare destin este o explozie de noutate care, ea singura, echivaleaza cu survenirea unei specii in istoria generala a vietii."