Ce mă leagă oare pe mine de Pitești, când sufletul meu sălășluiește parcă în trupul acestui nuc bătrân, care a crescut din pământul viei noastre de la Slatina, și tot în pământul acesta o să se prefacă în cenușă cândva?... De ce m-o fi pedepsit mama să-mi petrec vara la Pitești, când vara nu este la fel peste tot locul, și vară mai frumoasă ca la via noastră de la Slatina nu poate fi nicăieri?... De când n-am mai plâns eu oare? A, da!... Din toamna când m-am întors pe ploaie de la vie, la Pitești, și am aflat că Margareta plecase cu ofițerul de administrație la Constanța. Dar de atunci și până azi, de câte ori m-am mai gândit eu la Margareta?... Dar la vie?... La via noastră de la Slatina, pe care anul acesta n-am s-o pot vedea? Vai!... Ce mult mai este până la vara viitoare! Și pentru prima oară de când nu mai sunt copil, plâng și pentru altceva decât pentru o femeie... Plâng de necaz că am rămas corigent la limba română.