Trei Săptămâni În Atlas, Marius Chivu - Editura Humanitas

Odată cu timpul, ești exclus din spectacolul naturii, ești înlăturat de pe traseu și redus la tine însuți.

Începi prin a îmblânzi muntele doar pentru a te înstrăina de el.

Fascinația se topește în neplăcere.

Trupul tău preia povara muntelui.

Acum trupul este muntele care trebuie urcat.

Natura e mereu în formă, natura e mereu vie.

Tu, doar temporar.

Deșertul începe să ți se arate ca o formă de relief abstractă, contradictorie, fără sens.

O anomalie a naturii în sensul unei extravaganțe minimaliste de dimensiuni improbabile.

O formă de relief obținută din măcinarea tuturor celorlalte.

O dimensiune în care orice ar pătrunde s-ar preface automat în nisip.

Marea nisiparniță a planetei.

Depoul tuturor vânturilor.

Abatorul mineral al timpului.

Timpul prefirat în spațiu.

Pustietate, deșertăciune, nimicnicie geografică în plină expansiune.

Aici, oameni și dromaderi, cu toții suntem niște biete insecte, însemne mișcătoare efemere pe plaja unei mări imemoriale evaporate în amintirea timpului.

Deșertul îmi pare un abandon al dezvoltatorului divin, o zonă în care a direcționat tot surplusul de țărână, căldură și lumină.

Ce e furtuna de nisip în deșert, dacă nu erzațul norilor? Ce indică aici gradele, dacă nu jarul rămas după Marea Prefacere? Ce sunt aici orele, dacă nu înclinația unei vaste clepsidre de lumină primordial rămasă pe dinafară?